Bagaje

Orice om strangator depoziteaza, aduna, isi insuseste tot ce ii doreste inima si-i iese in cale. Se arunca plin de entuziasm in fiecare avion care l-ar putea duce catre destinatia dorita si adauga experiente, si adauga amintiri, si adauga iubiri, si adauga impresii, sentimente, idei, visuri, planuri, bucurie, fericire, suferinta, lacrimi negate, dureri reprimate… si uite asa strange un ditamai bagajul pe care il taraste din greu spre casa. Grabit spre noua destinatie il pune in spinare si alearga cat mai repede spre aeroport in cautare de noi experiente. Dar pana cand? Cat de mare poate fi o valiza incat sa o poti burdusi la infinit fara sa ajungi ca doamna de mai jos?

“La aeroport, o doamna se pregatea pentru imbarcarea in avion. Isi prezinta valiza la control si, spre surprinderea ei, este intampinata cu un refuz:


- Ne pare rau, dar nu va putem permite sa va urcati in avion in aceste conditii…


- De ce?! Este prea grea valiza?!


- Valiza este in regula, dar aveti prea mult bagaj emotional asupra dumneavoastra… “

Atunci vine momentul sa spui stop, sa lasi jos bagajul vechi si uzat din spate si sa pasesti singur, fara sa mai privesti inapoi, spre noile destinatii, inainte ca greutatea bagajului sa te striveasca.

Fotografie de Catalin Mustata.

Cum sa te pensezi corect

De ce scriu eu acest post? Pentru ca vad destul de frecvent pe strada fete si femei din toate categoriile de varsta care si-au pensat sprancenele pana la disparitia lor aproape completa, dupa care le-au desenat “frumos” cu dermatograf verde sau, in cazurile bune, negru. E oribil! Sunt o gramada de sfaturi pe internet despre cum sa iti pensezi corect sprancenele; de asemena revistele sunt pline si ele de astfel de articole ajutatoare. Si totusi… Nu ma astept sa schimb ceva prin acest post, dar cine stie? Poate cineva care se simte cu “musca pe caciula” il vede si ia niste masuri de auto-ajutorare.

Au fost, intr-adevar, unele perioade in istorie cand erau la moda sprancenele foarte subtiri si cu forma arcuita exagerat. Dar acum traim in prezent. Mie una mi se par total neinspirate cele pensate pana cand ajung sa arate ca niste firicele de ata lipite de frunte. Imi plac cat mai naturale. Daca privim un pic si la “modelele” prezente in diferite reclame, mai ales la produse cosmetice, vedem ca sunt pensate doar strictul necesar. Arata frumos si ingrijit. 

In plus, sa nu uitam ca sprancenele pot schimba fata omului. Literalmente. Ele sunt elementele care ii confera cea mai mare expresivitate chipului, iar schimbarea lor ne poate modifica intreaga infatisare. Motiv pentru care merita atentia cuvenita. Cum sa le pensam corect: in primul rand te uiti in oglinda si vezi daca ai ce modela sau ai trei firicele pe care le bate vantul. In primul caz poti trece direct la pensat. In cazul al doilea, lasa-le sa creasca aproximativ o luna sau cat este nevoie si abia pe urma treci la pensat. Din motive evidente: momentan nu ai ce pensa. Procedura este urmatoarea:

- intai se aplica un strat subtire de crema hidratanta si se maseaza pana cand intra in piele;

- se ia o forfecuta si se tund firele care depasesc linia sprancenei;

- apoi se trece la pensatul efectiv (in figura de mai jos este prezentata o schema dupa care sa te pensezi corect):

Cel mai simplu este sa iei o rigla sau un creion si sa il asezi perpendicular pe punctul exterior de terminatie a nasului. Punctul in care creionul se intersecteaza cu spranceana reprezinta punctul in care trebuie sa inceapa spranceana. Apoi, asezam creionul (sau rigla sau ce vreti voi, numai sa fie drept) astfel incat sa treaca prin punctul exterior irisului (partea aia colorata din ochi )), iar punctul in care creionul va atinge spranceana este cel unde spranceana trebuie arcuita. Mare atentie la arcuire, insa. Nu trebuie sa arate ascutit, pentru ca te va face sa arati ca o bufnita imbufnata. Punctul in care spranceana se termina este acel punct in care creionul o intersecteaza asezat fiind astfel incat sa treaca prin punctul cel mai extern al ochiului. Se vede clar pe schema, ar trebui sa se inteleaga. Eu una sugerez marcarea cu un creion dermatograf a punctelor-cheie si trasarea unui contur al viitoarei sprancene. Astfel devine mult mai usor pensarea firelor ce depasesc acest contur, iar posibilitatea de a gresi e minima. 

In final se aplica o lotiune astringenta pentru dezinfectare si inchiderea porilor. Voila!

Ce mai citim

Era o replica in serialul Sex and the city: “Remember books? The ancient (nobody uses anymore) versions of DVDs?” M-a terminat de ras. Ma intrebam recent ce se intampla de cartile nu mai atrag cititori, decat foarte putini. Si cred ca vina e impartita oarecum intre cele doua medii care ar trebui sa asigure, in principal, educatia unui copil/adolescent. Anume scoala si familia. Scoala, pentru ca umple programa de carti proaste scrise de autori mediocri, drept petru care e firesc sa apara reactii negative din parte copiilor. “Ce-s porcariile astea? Carti.. bleah, nu-mi place sa citesc”. Si familia, pentru ca nu ajuta copilul sa descopere carti bune, care sa-i placa, daca vede ca scoala nu ajuta prea mult. 

Eu am avut un mare noroc sa cresc intr-o familie unde se citea mult. Mama si bunica mea citeau tot timpul, iar biblioteca era vesnic plina de carti. Si chiar mi se mai spunea uneori, “ia, nu mai citi porcariile alea, ia de aici carti faine”. Imi tot recomandau scriitori si titluri, imi povesteau despre ele, ba mai mult, cand eram mai mica imi si citeau din ele, si normal ca imi deschideau apetitul pentru lectura. Si asa am ajuns sa indragesc foarte mult cartile. Mi-am dat seama ca fiecare din ele inglobeaza un intreg univers. A citi e ca si cum te-ai teleporta cu intreaga ta fiinta intr-o alta lume pe care, in functie de maiestria scriitorului, o poti simti la fel de reala ca un vis sau chiar ca pe propria ta viata. E ca si cum ai trai o multime de vieti. Mai mult, e ca si cum ai calatori in interiorul tau prin intermediul unui personaj. 

Si pentru ca nu v-am mai impartasit de ceva vreme ce carti frumoase am descoperit, iata acum doua dintre ele, care mi s-au parut exceptionale: Bufnita oarba de Sadegh Hedayat si Fortareata alba de Orhan Pamuk. (nu am sa va plictisesc cu ce nu mi se pare foarte bun)

Dar sa le luam pe rand. Bufnita oarba este o carte diferita de orice ai citit pana in acel moment si are puternice influente ale culturii persane. Deloc neobisnuit daca ne gandim ca autorul sau este cel mai mare scriitor iranian contemporan. Romanul este unul halucinant, (amintind de “metamorfozele” lui Kafka) in care nebunia, ideea mortii, sarcasmul si un ideal imposibil de atins se imbina. Dar atentie, nimic nu este ceea ce pare in aceasta carte, ea ascunzand un obscur simbolism criptic. Deci nu este nici pe departe o carte usoara. Insa daca va place Kafka, veti fi fascinati de Hedayat. 

Eroul principal este un om solitar, izolat de umanitate, care isi ineaca viata in alcool si droguri si isi urmeaza aventura in adancul trecutului sau, inconjurat de aceleasi personaje-cheie care se repeta sub diferite forme, intruchipand fiecare dintre ele un ideal neatins si o frustrare adanca – femeile din viata lui, sub cele trei forme: angelica/inocenta, mama/doica si sotie/”tarfa” – si o prezenta groteasca a unui batran cu ras strident. Drama lui se termina odata ce farmecul se risipeste, trezindu-se acoperit de sange si viermi, simbol al unei viitoare descompuneri. Intreaga lume ce-i modela halucinatiile este chiar viata lui, o viata pe care o dispretuieste, intr-o lume pe care o dispretuieste. Totusi, cartea ofera nenumarate variante de interpretare. Ratiunea iti va fi pusa din greu la incercare si te vei intreba constant unde a disparut granita intre real si halucinatie.

“Cu cat ma afundam mai mult in mine, asemenea animalelor care se ascund iarna in vizuina lor, cu atat urechile mele percepeau distinct vocea celorlalti si auzeam mai clar propria voce rasunandu-mi in gat. Singuratatea, impasibilitatea care apasau asupra mea semanau cu noptile fara sfarsit, adanci, dense, cu acele nopti pline de o obscuritate staruitoare, compacta si contagioasa, care se pregateste sa coboare in orasele pustii, unde misuna himerele dezmatului si urii. Dar, fata de acest gand cu care ma identificam in intregime, propria mea existenta nu era decat un postulat absurd. Presiunea ce, in momentul imperecherii, lipeste una de alta doua fiinte care incearca, fiecare, sa-si alunge singuratatea, rezulta din acelasi elan nebun care se regaseste in toti, amestecat cu un regret tinzand numai spre abisul mortii. Numai moarte nu minte. Prezenta sa reduce la neant toate superstitiile. Noi sunte copiii mortii. Ea este aceea care ne elibereaza de perfidiile existentei.”

Cea de-a doua carte, Fortareata alba, m-a convins pe deplin ca Orhan Pamuk isi merita pe deplin premiul Nobel pentru literatura. Cartea este de fapt portretul in oglinda a doua personaje, pe cat de diferite, povenind din doua culturi indepartate – Orinetul si Occidentul – , pe atat de incredibil de asemanatoare din punct de vedere fizic. Personajele evolueaza paralel pana cand indentitatea celor doi pare sa se contopeasca intr-o singura fiinta, atunci cand perspectiva mortii apare in peisaj odata cu marea epidemie de ciuma, dupa care isi urmeaza din nou alaturat destinele. In ciuda aventurilor prin care cei doi trec si a naratiunii in sine, eu una am perceput cartea scriitorului turc ca pe un roman psihologic, un roman despre schimbare, despre evolutia sinelui, despre cunoastere si perceptii asupa lumii, vietii si sinelui. 

“Il iubeam, il iubeam asa cum imi iubeam propria imagine neputincioasa, jalnica, zarita in vis, il iubeam sufocat parca de rusinea, mania vina si melancolia acelei imagini, coplesit parca de rusine in fata unei slabiciuni moarte de tristete, manios parca pe neobrazarea propriului meu fiu, recunoscandu-ma parca in EL pe mine insumi, cu dezgust si bucurie prosteasca; cel mai mult, poate, in acest din urma fel. Ma deprinsesem cu asta asa cum ma deprinsesem cu zbaterea zadarnica, de gandac, a mainilor si bratelor mele, asa cum ma deprinsesem cu gandurile care se stingeau zilnic starnind ecouri intre zidurile propriei mele minti, asa cum ma deprinsesem cu mirosul fara seaman al umezelii care imi strapungea trupul nevrednic, asa cum ma deprinsesem cu parul meu ostenit, cu gura urata, cu mana roz care tinea condeiul.”

Izolata in casa

Mi-am spus deja de nenumarate ori ca poftele mele o sa ma omoare intr-o buna zi. Si mi-am tot zis ca n-am sa mai fac, dar totusi am facut. Si astazi iar mi-am promis ca n-am sa mai fac, ca nu mai mananc decat cicolata bine ambalata de unde luam de obicei, cu termen de garantie pe ea si tot tacamul. (Inca mai cred ca n-am sa mai fac, dar cine stie cat are sa ma tina….?) Am cedat tentatiei in fata ‘candy store’-ului din Plaza si mi-am ales o punguta cu bunatati. Dar si cu o uriasa alergie si urticarie!

Azi dimineata m crezut ca o sa moooor de mancarime si durere si nervi si pofta si foame pentru ca nu am voie sa mananc mai nimic, iar in frigiderul meu zace un castron mare plin cu mure (eu sunt moarta dupa mure, in caz ca nu stiati) de care nu ma pot atinge si niste delicioase bomboane de ciocolata cu menta de care, de asemenea, nu ma pot atinge. Si da-i si vaieta-te ca ce neagra e viata si cate porcarii mi se intampla. Pana cand mi-am dat seama ca e nasol… arat nasol, ma simt nasol si toata viata mea devine nasoala pentru ca ma vaiet atata de niste bube nenorocite, de parca as fi primul om la regim. Pff… si cand te gandesti ca unii au ulcer sau alte boli serioase… si eu stau si ma plang de o urticarie. 

Gata, nu se mai poate, trebuie sa iau “taurul de coarne” si sa rezolv problema. Vaietatul nu rezolva niciodata nimic! Am dat fuga la farmacie, mi-am luat mixtura mentolata si m-am uns toata. Vai cat de bine e…. desigur, arat ca un monstru, dar macar acum asta e singura problema ) Acum ma duc sa ma umplu de ceaiuri (cica ar fi bune). Cu putin noroc, ma voi duce la mare fara buline Si tocmai mi-am scos “In cautarea timpului pierdut” de Marcel Proust din biblioteca, sa-mi tina companie cateva zile pana ma refac. 

Ale naibii alergii :-< Cernobilul e de vina! Gata, am gasit si vinovatul!

Cum te vad ceilalti?

Exista un lucru pe care eu nu o sa-l inteleg niciodata. Si asta pentru ca nu am fost niciodata, de cand ma stiu, asa. Si am o vaga banuiala ca nici nu am sa devin pe parcurs. Anume: de ce le pasa atata unora de ce parere au altii despre ei? Si mai mult, de ce ajung sa ia in considerare atat demult parerile altora, incat sa si le desfiinteze pe ale lor? Ca si cum altii ar detine adevarul absolut despre orice, inclusiv persoana lor, iar ei trebuie urgent sa se supuna autotstiutorilor. Cel mai rau e atunci cand vad ca ajung ca creada ca nu valoreaza nimic pentru ca altii nu le vad valoarea. Ma oftica si ma intristeaza in acelasi timp. Pentru ca stiu ca nu am cum sa-i ajut, iar daca as incerca mi-ar lua-o in nume de rau. Doar ei se pot ajuta singuri.

Exemplul 1: O discutie banala pe tema X intre doua persoane. Prima persoana expune un punct de vedere. A doua expune un punct de vedere diferit, uneori complet diferit. Drept consecinta, prima persoana urmeaza sa-si schimbe parerea si sa dea dreptate celei de-a doua (indiferent de argumentele acesteia care pot fi sau nu pertinente, sau complet fara nici un fel de argumentatie). Eu chiar am observat ca sunt oameni care se sucesc asa de parca ar avea coloana vertebrala dintr-un cauciuc moale si maleabil. Nu inteleg, daca tu ai o parere si crezi in ea, de ce o arunci pe geam? De ce nu o sustii? De ce esti nesigur?

Exemplul 2: O persoana intreaba pe cineva ce parere are despre rochia ei sau ceva de-al ei, desi ei ii plac foarte mult respectivele lucruri. I se raspunde ca nu e tocmai inspirat modelul, nu o avantajeaza sau ii pune in lumina niste defecte, etc. Automat, ea se supara, insusindu-si parerea aceea negativa. Dintr-o data si ei i se pare urata rochia sau obiectul cu pricina. De ce? Parca in urma cu un minut ti se pareau minunate! Ce le-a facut urate in asa scurt timp? Oamenii nu sunt identici, au pareri diferite, preferinte diferite. Ceea ce unuia i se pare hidos altuia ii poate parea minunat si invers. E firesc si normal sa fie asa. Alfel am umbla toti cu haine identice, bijuterii identice, ne-am colora unghiile la fel si ne-am decora casele in acelasi mod. E absurd sa pretinzi sa fie toata lumea de acord cu tine intotdeauna. 

Exemplul 3: Cuiva i se pare ca persoana X nu este frumoasa, isteata, culta sau mai stiu eu cum. Iar persoana X, din cauza ca nu i se da atentie, nu e considerata unom minunat si nu e apreciata la adevarata valoare, crede ca nu are valoare, nu e frumoasa, isteata, culta sau mai stiu eu ce doar pentru ca ceilalti nu o vad asa. Chestia asta ma depaseste intr-un asemenea mod… cat de nesigur pe tine sa fii? Cat de putin sa te cunosti? Cat de putin sa crezi in tine ca sa iei de bun ce cred altii si sa pui mai presus de ce crezi tu? Eu una nici macar nu observ daca ceilalti ma observa si ce parere au! E ultimul lucru care m-ar putea interesa, pentru ca sunt mult prea preocupata sa ma cunosc eu pe mine si sa ma dreg unde consider ca gresesc. Cine sa stie ce-mi zace in strafundurile fiintei mele mai bine decat mine? Cum ar putea sa vada cineva strain mai bine decat mine? Aparente… asta vad ei. La fel cum vedem si noi la ei. Si chiar daca unii mai intelepti reusesc sa vada mai adanc… ce conteaza?

Chiar asa: ce importanta poate sa aiba parerea lui Gigel de exemplu? Te defineste Gigel ca persoana? Nu. Atunci? De ce tin unii atat de mult sa fie placuti de toti? E imposibil. Intotdeauna va fi cineva care nu ne place. Eu sunt perfect constienta ca sunt o gramada de oameni care nu ma inghit. De-aia nu mai pot eu ). Tot ceea ce conteaza e ca eu sa fiu multumita si impacata fata de mine, astfel ca atunci cand pun capul pe perna sa stiu ca eu pe mine nu ma dezamagesc, ca sunt asa cum consider eu bine sa fiu, iar constiinta imi e usoara ca puful. Eventual ca sunt mai buna decat am fost ieri. Nu zic ca nu se intampla sa o mai dau si eu in bara, ca tot omul. Dar chiar si atunci, eu stiu cine sunt si cum sunt. Mai am de descoperit, desigur, dar in mare am o idee. Nu poate sa vina altcineva sa-mi spuna ca as fi altfel. De fapt, ba da, poate. Sunt calma si linistita. Asta nu inseamna ca-l si cred. Tocmai aici e diferenta. Poti accepta parerile altora, fara sa ti le si insusesti. 

Eu cred ca lucrurile si oamenii nu devin altceva doar pentru ca ceilalti nu reusesc sa-i vada asa cum sunt. O portocala aruncata in mijlocul pietei, chiar daca o ocoleste toata lumea, nu o ridica nimeni, ba o mai si calca in picioare sau ii da cate in branci… e tot o nenorocita de portocala. Nu un pepene, nici un mar. Nu i se schimba natura pentru ca cineva nu o vede. Si daca nu o vede ce? Nu se pot bucura de ea si cam atat. Inceteaza a exista? Sa fim seriosi, oricat ne-am dori noi uneori sa ne ignoram mormanul de hartoage de pe birou sperand ca a doua zi nu vor mai fi acolo… ei bine a doua zi ne asteapta frumos aranjate in teanc pe acelasi birou. Asa ca stati linistiti. Daca nu sunteti vazuti nu inceteati a exista si nici nu deveniti altceva.