Important

Blogul meu s-a mutat la http://camiachim.com/blog/. Cine doreste sa ma citeasca in continuare este rugat sa retina noua adresa, pentru ca pe acest blog eu nu voi mai posta nimic. 

Plec

Mie imi place marea in august. E toata luna cald si soare, asa ca e aproape imposibil sa dai gres in privinta vremii. Apa marii e calduta si primitoare, iar soarele nu te mai arde intr-un asemenea hal incat sa-ti faci probleme pentru un eventual cancer de piele. Astfel ca, la fel ca-n anii precedenti, merg la mare! Voi reveni cu poze si detalii, asa cum v-am obisnuit.

De asemenea, blogul meu se va muta si va avea o cu totul alta infatisare. Deocamdata atat. Dupa ce ma intorc veti afla mai exact despre ce este vorba. O saptamana frumoasa!

Teribilism

Am primit o leapsa de la Onutzza despre consecintele, uneori fatale, ale teribilismului in randul tinerilor. In primul rand, ar trebui sa mentionez ca eu am un punct de vedere un pic diferit asupra acestui subiect: da, stiu ca sunt multi tineri care mor anual in accidente de masina sau alte situatii pentru ca au vrut sa fie “cool”. Desigur, ce e “cool” sau nu decide fiecare pentru propria persoana, chiar daca unele lucruri raman un mister pentru mine si mi se par copilaresti si stupide. DAR, de asemenea stiu ca fiecare isi poarta propria karma. Daca atata au trait inseamna ca atata le-a fost dat. Si in plus, teribilismul se plateste. 

Si ca sa raspund si lepsei, aveam mai demult un amic amator de curse de masini. De cum a implinit 18 ani, si-a luat masina si a inceput sa alerge ca bezmeticul cu ea. Pana cand intr-o buna zi a facut un mare accident intr-o cursa si a murit. Cu parere de rau, si-a facut-o cu mana lui. Acum ca ma uit in urma, candva m-am urcat si eu in masina cu un tip care alerga ca nebunu cu masina si ma mir ca am ajuns in viata la destinatie. Nu era o cursa de masini si un simplu drum intre doua orase. Cert este ca nu ma voi mai urca niciodata cu asemenea persoane in masina. Daca muream era vina mea. Trebuia sa stiu. 

Si morala… cred ca ar fi doua de fapt, nu una: 1. Nu e nevoie sa alegi extremele pentru a fi interesant. Nu inteleg de ce unii sunt atat de avizi de atentie si adrenalina incat isi pun viata in pericol in asemenea moduri. Poti fi foarte interesant si fiind responsabil. Ba mie chiar mi se par mult mai interesant oamenii care poseda simtul masurii. Ma rog, treaba lor. Dar sa nu uite ca: 2. Faptele au intotdeauna consecinte. Si daca scapi azi, nu inseamna ca scapi si maine

Nemultumitului i se ia darul

O vorba foarte adevarata, ca si aia care spune ca “nu stii sa apreciezi ce ai pana nu-l pierzi”. Uneori suntem asa de angrenati in rutina noastra zilnica si in valtoarea evenimentelor care se petrec, incat uitam sa apreciem lucrui simple, cum ar fi: faptul ca avem doua maini, doua picioare si le putem folosi dupa bunul plac, sau ca avem doi ochi functionabili, sau choar faptul ca putem sa manacam. E atat de simplu sa iei de-a gata niste lucruri care par atat de firesti… Si totusi, sunt atatia oameni care nu beneficiaza de ele. Sunt oameni infirmi, oameni care nu pot sa se bucure niciodata de vederea unui rasarit de soare, sau oameni care nu vor sti niciodata ce inseamna muzica…

Eu am facut mult sport la viata mea, inclusiv cativa ani buni de gimnastica, motiv pentru care articulatiile mele nu sunt tocmai… ca noi. Uneori ma plangeam ca ma dor foarte tare atunci cand se schimba vremea si imi faceam tot felul de nervi ca sunt ca o baba… Deh, mi-a trebuit gimnastica! Asta pana cand am aterizat intr-o zi lovita de masina si mi-am zdrobit ambii genunchi. Acum ce mai era sa zic? Au ma doare? Ce bine era cand ma doreau numai un pic de la vreme… Ehee, ce bine era cand puteam sa merg pe doua picioare si nu trebuia sa-mi chem familia sa ma trasca din pat… Si uite asa mi-am primit una bucata lectie pentru ca invata sa ma bucur ca macar sunt intreaga. Si sunt recunoscatoare in fiecare zi de atunci.

Insa eu sunt si foarte mofturoasa si uneori stramb din nas la orice mancare. Asta are nu stiu ce, asta e nu stiu cum, asta nu-mi place cum miroase, asta arata dubios. Mai ales in ultima vreme parca ma “plictisisem” de orice mancare si strambam tot timpul din nas. Si iata cum m-am pomenit cu o mega-urtiarie care nici dupa doua saptamani de tratament nu da vreun semn ca are de gand sa treaca si nu raspunde la tratament. Nu am voie sa mananc decat orez fier, eventual un mar fara coaja si apa plata. Bon apetit! A ajuns sa mi se aplece numai cand simt mirosul de orez si noaptea visez numai torturi si ciocolata, asta fara sa punem la socoteala faptul ca ORICE, dar ORICE mancare imi provoaca o pofta cumplita de parca ar fi cea mai minunata delicatesa de pe aceasta planeta. As manca orice si mi s-ar parea divin, chiar si o gogoasa amarata, ardei sau fornetti. 

Asa ca, daca e cineva pe acolo care se plange de zor ca nu-i convine ceva la propria persoana sau e foarte mofturoasa ca mine, sa ia in considerare cum ar fi sa nu mai aiba privilegiul de a umbla sau de a manca sau de vedea, etc. Sunt muuuuult mai importante decat putem realiza. Mai importante decat 90% din “prostiile” pe care le consideram “probleme”. Eu de un singur lucru sunt sigura. Acum sufar ca un caine si-s moarta de foame, dar dupa ce ma fac bine o sa fiu cea mai recunoscatoare persoana de pe planeta asta si o sa ma bucur de fiecare “nimic” care mi se intampla. Macar pentru o perioada…

P.S. Poza e dintr-un ghiveci din balcon ) dar o sa o las mai moale cu fotografia o perioada pentru ca efectiv nu ma pot concentra pe nimic artistic.

Cadouri involuntare

Sunt profund dezamagita de unii oameni pe care i-am intalnit. Sau mai bine zis, am fost profund dezamagita. Nu chiar de toti, ce-i drept, dar exceptiile sigur nu se vor simti cu musca pe caciula. Eu nu inteleg cum pot unii oameni sa ceara ceva imprumut si sa “uite” sa dea inapoi. Indiferent ca este vorba de o carte, niste bani sau orice altceva. Cum sa uiti ca ai in posesie ceva ce nu-ti apartine? Si oare cat timp poate dura pana cand te impiedici accidental de obiectul in cauza prin propria locuinta si constati ca hei… ala nu e al tau. Ce faci? Il pui pur si simplu la loc si zici… eh, daca nu l-a cerut inapoi e al meu acum. Ei bine nu, nu este al tau pentru ca nu tu ai dat bani pe el sa-l cumperi, ci altcineva. Cineva care poate asteapta sa vada pana unde te duce lipsa de bun simt sa pui mana pe telefon si sa suni ca sa returnezi obiectul sau sa apari cu el la usa adevaratului posesor. Oare nu va apasa nimic pe constiinta cand stiti ca aveti o datorie la cineva sau aveti ceva pe care nu voi ati dat banii? Stiu ca traim intr-o societate foarte materialista, dar totusi… 

Candva aveam o prietena buna, de fapt doua. De fapt a fost nevoie sa treaca un timp pentru a realiza ca cele doua imi erau orice, numai prietene nu. Sa le luam pe rand:

1. Sa-i spunem A. Ma suna disperata ca iubitul ei e in spital si nu stie ce sa faca si are nu stiu ce belea si are nevoie de 20 de milioane rapid, pe loc si-mi promite ca sigur pana la sfarsitul lunii mi-i va da inapoi. Eu, fraiera cum sunt, ma ingrijorez si ii sar in ajutor cu banii, ba ma mai duc si cu mancare la spital pentru nefericitul lovit de boala. Dupa nu foarte mult timp aflu ca de fapt… nu ei ii trebuiau banii si ca… aa… de fapt ii trebuiau iubitului ei si ca… aaa… sa discut cu el… ca aaa… nu are banii sa mi-i dea. Au fost nevoie de mai bine de 2 ani de zile in care sunam si mi se inchidea telefonul in nas, imi erau ignorate mesajele si apelurie, sau primeam scuze peste scuze. Nu stiu cum se face dar parca numai unii au probleme, ceilalti nu. Ei bine cu totii avem probleme. I-am recuperat pana la urma.. asa cate un pic… Dar asta numai pentru ca am devenit EXTREM de insistenta.

2. Sa-i spunem C. Eram foarte apropiate si faceam schimb de impresii in materie de literatura. La un moment dat i-am imprumutat 3 dintre cartile mele preferate. Cam dupa aproximativ doua luni, C. dispare in neant. Sun pe mobil, nimic. Sun pe fix, nimic. Am mai incercat inca mult timp. Pe C. parca o inghitise pamantul. Am dat asta iarna din intamplare peste profilul ei pe hi5. Deci iata ca e inca in viata… Si o abodrez… Ii pare rau ca a fost ocupata cu serviciul. Ii cer cartile, pretinde ca mi le-a trimis prin posta. Nu le-am mai vazut niciodata.

Am avut destule colege si colegi de facultate care s-au facut, si ei, nevazuti cu diferite carti de-ale mele. Ma intreb ce au gasit atat de interesant la ele incat s-au hotarat sa nu mi le mai dea inapoi. Ma indoiesc sa fi fost atat de pasionati de Dreptul adunarilor parlamentare spre exemplu. Si inca se mai intreaba unii de ce nu mai imprumut nimic. Pai uite de ce. Pentru ca tot ce dau ramane dat. Daca as mai vedea ceva inapoi din ceea ce dau, poate ca as oferi in continuare. Nu uitati, dragilor, ca eu am fost cea care a dat la inceput. V-am dat degete, ati luat mana. Acum m-ati lasat fara maini, si chiar fara picioare. Ce sa va mai dau? Desigur, sunt cateva (numar pe degetele de la o mana) persoane care s-au dovedit a fi de incredere, iar ei vor primi in continuare. Restul… NU. Nu sunt zgarcita, pur si simplu mi-am invatat lectia. Poate candva veti invata si voi sa aveti bun simt, desi ma indoiesc. Nu iau mai multa atitudine pentru nu am de ce. Karma vi se va intoarce singura, nu e nevoie sa fac eu ceva. Eu pot doar sa ma opresc din a gresi. Ceea ce am si facut.